„În singurătatea astfel obţinută, poetul crea, şlefuia, îşi cizela necontenit opera… În odaia întunecoasă a poeziei, poetul câmpului care era Juan Ramón Jiménez –  poet al înserărilor fumurii şi violete, al plimbărilor cu Platero pe uliţele şi potecile din Moguer –, cu fervoare mistică, de pustnic, ascultându-şi sângele cum pulsează în vene, extrăgea poezia din însăşi fiinţa lui atât de sensibilă”.  (Rafael Alberti)

Juan Ramón Jiménez, poet laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1956, face parte din generaţia de poeţi spanioli care începe să funcţioneze pe fundalul social al pierderii ultimelor colonii de către Spania în 1898, generaţie ce iniţiază o veritabilă renaştere literară.

Influenţat într-o primă fază de simbolismul francez şi de romantismul german, de la care va păstra în poezia sa muzicalitatea şi caracterul intim – se declară el însuşi un poet „intimist” –, poetul va aspira în continuare la o sinteză de „poezie pură, ‘nudă’, care să surprindă frumuseţea absolută”: ”cuvântul să fie însuşi lucrul, creat de sufletul meu pentru a doua oară” (Andrei Ionescu).