„În singurătatea astfel obţinută, poetul crea, şlefuia, îşi cizela necontenit opera… În odaia întunecoasă a poeziei, poetul câmpului care era Juan Ramón Jiménez –  poet al înserărilor fumurii şi violete, al plimbărilor cu Platero pe uliţele şi potecile din Moguer –, cu fervoare mistică, de pustnic, ascultându-şi sângele cum pulsează în vene, extrăgea poezia din însăşi fiinţa lui atât de sensibilă”.  (Rafael Alberti)

       Juan Ramón Jiménez, poet laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1956, face parte din generaţia de poeţi spanioli care începe să funcţioneze pe fundalul social al pierderii ultimelor colonii de către Spania în 1898, generaţie ce iniţiază o veritabilă renaştere literară. Influenţat într-o primă fază de simbolismul francez şi de romantismul german, de la care va păstra în poezia sa muzicalitatea şi caracterul intim – se declară el însuşi un poet „intimist” –, poetul va aspira în continuare la o sinteză de „poezie pură, ‘nudă’, care să surprindă frumuseţea absolută”: ”cuvântul să fie însuşi lucrul, creat de sufletul meu pentru a doua oară” (Andrei Ionescu). În perioada anilor 1900-1912, perioadă dominată de culorile galben şi verde, apar titluri precum „Sufletul violetei”, „Elegii pure”, „Singurătate sonoră”, poezie în care auzim vocea caldă, delicată, intimă a unui singuratic căruia nu îi plăceau onorurile şi gloria publică; perioada de după 1914, care începe cu volumul de poeme în proză „Platero y yo”, dominată de culoarea albă, culoare a purităţii şi simbol al luminii ce transfigurează atât de îndrăgita Andaluzie, locul de naştere al poetului, marchează căutarea unui limbaj poetic esenţial, fără ornamente sau elemente concrete, trecătoare, anecdotice, un ascetism liric ce apropie poezia acestuia de aforism, de maximă: „Eternităţi”(1918), „Piatră şi cer”(1919), „Poezia”(1923). Războiul civil spaniol îl alungă de acasă (1936), împiedicând proiectul de publicare a unei ediţii de opere complete, poetul revizuind cu migală o bună parte a poeziilor sale, cu dorinţa continuă de perfecţionare şi rafinare a propriului limbaj. În exil în Statele Unite, şi apoi în Puerto Rico, scrie „Vocile cântecului meu”(1945) şi „Animal din adâncuri”(1949), ultima carte relevând preocupările religioase ale lui Jiménez, întrebările esenţiale asupra vieţii şi morţii. Se stinge din viaţă în Puerto Rico, în 1958, la scurt timp după pierderea celei care i-a fost alături toată viaţa, soţia sa, Zenobia Camprubi.