povestea lui platero

platero

Platero e mic, păros, gingaș; atât de moale la păr că l-ai crede de vată, fără oase. Doar oglinzile de abanos ale ochilor lui sunt dure ca doi scarabei de cristal negru.

Îl las slobod, se duce la pășune şi mângâie nepăsător cu botul, abia păscând, floricelele roz, albastre, aurii… Îl chem blând: “Platero!”, şi vine la mine într-un trăpşor vesel care parcă râde cu nu știu ce clinchet ideal…

Mănâncă tot ce-i dau. Îi plac mandarinele, strugurii tămâioși, de chihlimbar, smochinele viorii, cu picătura lor cristalină de miere…

Este duios şi drăgălaş ca un copil, ca o copilă…; dar puternic şi vânjos, ca de piatră. Când trec pe el călare, duminicile, pe ulicioarele mărginaşe ale satului, ţăranii liniştiţi, îmbrăcaţi de sărbătoare, stau şi-l privesc:

– Are oţel într-însul!
– Are oţel într-însul. Oţel şi argint de lună, în acelaşi timp.

angelus

Uită-te, Platero, câţi trandafiri cad peste tot, trandafiri albaştri, trandafiri albi, fără culoare… S-ar spune că cerul se preface în trandafiri… Uită-te cum mi se acoperă fruntea, umerii, mâinile de trandafiri… Ce-am să fac eu cu-atâția trandafiri?

Ştii tu cumva de unde vine-această floră moale, fiindcă eu nu ştiu de unde vine, şi dă în fiecare dimineață peisajului o moliciune şi-o dulceaţă trandafirie, albă, albastră – tot mai mulţi trandafiri, tot mai mulţi trandafiri – ca un tablou de Fra Angelico, cel care picta în genunchi cerul?

Ai crede că din cele şapte foişoare ale cerului plouă cu trandafiri pe pământ. Ca o zăpadă călduţă şi uşor colorată cad trandafirii în turn, pe-acoperiş, pe copaci. Uită-te: tot ceea ce este puternic se face, prin podoaba lor, delicat. Tot mai mulţi trandafiri, tot mai mulţi trandafiri, tot mai mulţi trandafiri…

Se pare, Platero, că-n vreme ce bate de Angelus (rugăciune), viaţa asta a noastră îşi pierde puterea cea de toate zilele şi că o altă forţă, din interior, mai mândră, mai statornică şi mai pură, face să se-nalţe totul ca-ntr-o ţâşnire de graţie spre stelele care-ncep să se-aprindă printre trandafiri… tot mai mulţi trandafiri… Ochii tăi, pe care tu nu-i vezi, Platero, şi pe care-i înalţi blând către cer, sunt doi trandafiri frumoşi.

primăvara

În somnul meu uşor de dimineaţă, mă necăjeşte o-ndrăcită hărmălaie de copii. În cele din urmă, nemaiputând dormi, mă dau jos disperat din pat. Atunci, uitându-mă pe câmp prin fereastra deschisă, îmi dau seama că păsările fac gălăgia asta.

Ies în livadă şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru ziua azurie! Concert liber de pliscuri, proaspăt şi fără sfârşit! Rândunica îşi încreţeşte capricioasă ciripitul în fântână, fluieră mierla pe portocala căzută; grangurul trăncăneşte de zor în stejar; canarul râde lung şi migălos în vârful eucaliptului; iar în pinul cel mare, vrăbiile pălăvrăgesc fără măsură.

Cât de frumoasă-i dimineaţa! Soarele revarsă pe pământ bucuria lui de argint şi de aur, fluturi într-o sută de culori se joacă peste tot, printre flori, printre case, pe la izvor. Pretutindeni, câmpul se deschide cu pocnete, cu foşnete, într-un clocot de viaţă sănătoasă şi nouă. Parcă ne-am afla într-un fagure mare de lumină, care-ar fi inima unui imens şi cald trandafir purpuriu.

prietenie

Ne-nţelegem bine. Eu îl las să umble cum îi e voia, iar el mă duce întotdeauna unde doresc.

Platero ştie că atunci când ajung la pinul de la Corona îmi place să m-apropii de trunchi, să-l mângâi şi să mă uit la cer prin imensa coroană străvezie; ştie că mă-ncântă potecuţa care duce, printre brazdele verzi, la vechea fântână; că pentru mine e-o sărbătoare să văd râul de pe dealul cu pini, evocator de privelişti clasice. Şi fiindcă, bine-nţeles, dormitez pe spinarea lui, la deşteptare, ochii mi se deschid totdeauna asupra unui astfel de spectacol încântător.

Mă port cu Platero de parc-ar fi un copil. Dacă drumul nu-i bun şi eu atârn prea greu, mă dau jos, ca să îi fie mai uşor. Îl sărut, îl păcălesc, îl scot din sărite… El înţelege că-l iubesc şi nu-mi poartă pică. Este atât de-asemănător cu mine încât am ajuns să cred că-mi visează propriile vise.

Platero mi s-a dăruit cu tot sufletul. Niciodată nu se-mpotriveşte. Ştie că eu sunt fericirea lui. Chiar fuge de măgari şi de oameni…

vrăbiile

Dimineaţa de Santiago (sărbătoare) e acoperită de nori albi şi cenuşii, ca aşternută în vată. Toţi s-au dus la liturghie. Noi am rămas în grădină – vrăbiile, Platero şi cu mine.

Vrăbiile! Dedesubtul norilor rotunzi care, din când în când, varsă câţiva stropi subţiri, cum intră şi ies din iederă, cum ţipă, cum se-apucă de pliscuri! Una cade pe-o ramură, pleacă şi-o lasă tremurând; alta bea dintr-un ochi de apă de pe brâul fântânii, în care e o fărâmă de cer; cealaltă a ţâşnit pe streaşina plină de flori aproape uscate pe care ziua cenuşie le-nviorează.

Binecuvântate păsări, fără sărbătoare anume! Cu libera monotonie a ceea ce e înnăscut, adevărat, afară poate de-o fericire vagă, lor clopotele nu le spun nimic. Mulţumite, fără obligaţii fatale, fără acele olimpuri şi infernuri care-i extaziază şi înspăimântă pe bieţii oameni sclavi, fără mai multă morală decât a lor, sunt surorile mele, dulcile mele surori.

Călătoresc fără bani şi fără bagaje şi-şi schimbă casa când au chef; bănuiesc un râu, presimt o pădure, trebuie doar să-şi deschidă aripile ca să afle fericirea; nu ştiu de luni, nici de sâmbătă, se scaldă oriunde, în orice clipă; iubesc dragostea fără nume, dragostea universală.

intoarcere

Veneam amândoi, încărcaţi, din munţi. Platero de mintă, eu de de stânjenei galbeni.

Se lăsa noaptea de aprilie. Tot ceea ce la apus fusese cristal de aur era acum cristal de argint, o alegorie netedă şi luminoasă de crini de cristal. Apoi, cerul nemărginit fu ca un safir transparent prefăcut în smarald. Mă cuprindea tristeţea.

Nu departe acum, turnul satului, încununat de faianţă sclipitoare, căpăta în apoteoza orei pure un aspect monumental. De aproape era ca Giralda văzută de la distanţă, iar nostalgia mea după oraşe, acută ca primăvara, afla în el o melancolică mângâiere.

Întoarcere… Unde? De ce? Pentru ce?… Dar stânjeneii pe care-i purtam cu mine miroseau mai tare în răcoarea blândă a nopţii care se lăsa; răspândeau o mireasmă mai puternică, dar şi mai vagă în acelaşi timp, ieşind din floare fără să-şi vadă floarea care-mbăta trupul şi sufletul din umbra solitară.

– Sufletul meu, stânjenei în umbră! – spusei. Şi m-am gândit numaidecât la Platero, pe care, cu toate că îl aveam sub mine, îl uitasem.

canarul zboară

Într-o zi, canarul verde, nu ştiu cum, nici pentru ce, a zburat din colivie. Era un canar bătrân, amintire tristă de la o moartă, căruia nu-i dădusem drumul de teamă să nu moară de foame sau de frig sau să nu-l mănânce pisicile.

A umblat toată dimineaţa printre portocalii din livadă, prin pinul de la poartă, prin liliac. Copiii au stat şi ei toată dimineaţa în cerdac, preocupaţi de avânturile scurte ale păsărelei gălbui. Slobod, Platero lenevea lângă trandafiri, jucându-se cu un fluture.

Seara, canarul a venit pe acoperişul casei celei mari şi-a stat acolo multă vreme, vibrând în soarele moale care-apunea. Deodată, fără ca nimeni să ştie cum şi pentru ce, a apărut în colivia care se-nveselise iară.

Ce delir în grădină! Copiii săreau bătând din palme, rumeni şi surâzători ca zorile; Diana, nebună, se ţinea după ei, lătrând la propriul ei clopoţel râzător; Platero, molipsit, într-o unduire de carne argintie, se zbenguia ca un ieduţ, se-nvârtea pe copite, într-un vals caraghios şi, proptindu-se pe picioarele de dinainte, zvârlea cu copitele în aerul limpede şi călduţ…

rândunelele

Platero, iat-o, a şi venit, negrişoară şi zglobie, în cuibul ei cenuşiu din firida cu icoana Fecioarei de Montemayor, cuib respectat totdeauna. Parcă e speriată, sărăcuţa! Cred că de data asta s-au înşelat bietele rândunele, cum s-au înşelat săptămâna trecută, găinile, îngrămădindu-se-n adăpostul lor când a fost eclipsa de soare la ora două. Anul ăsta, primăvara a avut cochetăria să se trezească mai devreme, dar a trebuit să-şi ţină din nou, tremurând de frig, frageda goliciune în culcuşul înnourat al lui martie. Ţi-e mai mare mila să vezi cum se veştejesc în boboc rozele fecioare din livada cu portocali!

Au venit rândunelele, Platero, dar abia se aud, nu ca-n ceilalţi ani, când în prima zi, la sosire, salută totul şi se interesează de orice, flecărind ne’ncetat, cu ciripitul lor în volute. Le povesteau florilor ce văzuseră în Africa, cele două călătorii ale lor pe mare, când se lansau pe apă, cu aripa drept velă, sau pe cordajul vapoarelor; de alte amurguri, de alte-aurore, de alte nopţi cu stele…

Nu ştiu ce să facă. Zboară tăcute, dezorientate, cum umblă furnicile când le taie drumul vreun copil. Nu-ndrăznesc să urce şi să coboare pe Calle Nueva, în continuă linie dreaptă, cu acel ornament la capăt, nici să intre în cuiburile lor din fântâni, nici să se-aşeze pe sârmele telegrafului, pe care vântul de miazănoapte le face să zbârnâie lângă izolatoarele albe… Au să moară de frig, Platero!

moartea

L-am găsit pe Platero întins pe aşternutul lui de paie, cu ochii blânzi şi trişti. M-am dus la el, l-am mângâiat, i-am vorbit şi l-am îndemnat să se scoale…

S-a mişcat brusc, sărmanul, şi-a rămas cu un picior îngenuncheat… Nu putea… Atunci      i-am întins piciorul pe pământ, l-am mângâiat din nou cu blândeţe şi am trimis după doctorul lui. Bătrânul Darbón, cum l-a văzut, a căscat până la urechi enorma lui gură ştirbă şi a clătinat peste piept din capul congestionat, ca un pendul.

– E rău, nu?

Nu ştiu ce a răspuns… Că se duce, săracul… Nimic… Că o durere. Că nu ştiu ce rădăcină otrăvitoare… Pământul, prin iarbă…

La prânz, Platero murise. Pântecele mic de vată i se umflase ca globul pământesc, iar picioarele, ţepene şi decolorate, se-nălţau la cer. Părul lui creţ părea acel păr de câlţi mâncat de molii al păpuşilor vechi, care cade când îl atingi cu mâna, cu o tristeţe prăfuită.

În grajdul tăcut, luminându-se de fiecare dată când trecea din raza de soare din ferestruică, zbura un fluture frumos în trei culori.

melancolie

Azi după-amiază m-am dus cu copiii la mormântul lui Platero, care se află-n livada de la Piña, la poalele pinului matern.

În jur, aprilie împodobise pământul jilav cu mari stânjenei galbeni.

Deasupra, în bolta verde, zugrăvită toată cu zenit auriu, cântau canarii, şi trilul lor subţire, meşteşugit şi vesel umbla prin aerul auriu al după-amiezii călduţe ca un vis luminos de dragoste nouă.

Cum am ajuns, copiii n-au mai ţipat. Liniştiţi şi gravi, cu ochii strălucitori în ochii mei, mă copleşeau cu întrebări neliniştite.

– Platero, prietene! i-am spus eu ţărânii; dacă, aşa cum cred, acuma te afli pe o pajişte-a cerului şi duci în spinarea-ţi păroasă îngerii adolescenţi, m-ai uitat cumva? Spune-mi, Platero, îţi mai aduci aminte de mine?

Şi, răspunzându-mi parcă la-ntrebare, un fluture uşor, alb, pe care nu-l văzusem până atunci, zbură stăruitor, ca un suflet, din stânjenel în stânjenel…

lui platero în cerul din moguer

Dulce Platero jucăuş, măgăruşul meu, care mi-ai purtat sufletul de-atîtea ori – şi nu numai sufletul – pe-acele drumuri adânci cu nopal, cu nalbă şi caprifoi: ţie îţi închin această carte care vorbeşte despre tine, acum, când o poţi înţelege.

Se-ndreaptă spre sufletul tău, care-acum paşte-n Paradis, prin sufletul acelor peisaje din Moguer, care se va fi înălţat şi el la cer, o dată cu-al tău; în spinarea ei de hârtie, cartea poartă sufletul meu care, călătorind printre mărăcinii în floare, spre înălţarea lui, se face mai bun, mai liniştit, mai pur din zi în zi.

Da. Ştiu că la asfinţit, când, printre granguri şi flori de portocal, ajung, încet şi dus pe gânduri, prin livada pustie la pinul care-ţi tânguie cu cântece de leagăn moartea, tu, Platero, fericit în pădurea ta cu trandafiri veşnici, mă vei vedea oprindu-mă-n faţa stânjeneilor galbeni care-au răsărit din inima ta descompusă.

Ilustrație vizuală: Alex Nicodin

Texte de: Juan Ramón Jiménez

Traducere: Ileana Vulpescu